În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea
nonverbala prezintă interes din cel puțin două motive: rolul ei este adesea
minimalizat; într-o comunicare orala,
55% din informație este percepută și reținută prin intermediul limbajului
nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de M. Weiner,
care a considerat că ponderea comunicării nonverbale în cadrul comunicării este
mare, având un rol deosebit de important.
Exprimarea verbală este facilitată îndeosebi de gestică și
de mișcare. Interzicerea acestora de către profesor poate bloca comunicarea
verbala (apar blocajele, pauzele marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu
pe buze, starea de iritare crește etc). Constatăm
că mai ales gesturile susțin psihologic comunicarea verbală.
Majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire
raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive,
completive și de însoțire a discursului verbal (după Mihai Dinu). O altă
clasificare mult citată este cea a cercetătorilor P. Ekman și W. Friesen, potrivit cărora gesturile sunt de următoarele
feluri:
1. gesturi mimice
sau corporale (expresori) – însoțesc o trăire organică cu tentă
afectivă (tresărire, roșeață, crispare de durere); au valoare comunicativă, marcând
exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturală (tristetea,
durerea, dezgustul, amenințarea, neliniștea, triumful, victoria) sunt exprimate
cam la fel peste tot în lume (încruntarea, disprețul, surâsul, semnul V pentru
victorie sau O pentru triumf). Facilitează relația profesor-elev; adult-copil,
deoarece comunică stările sufletești ale emițătorului. Ele sunt mai mult
indicii decât semnale.
2. gesturi de
reglaj/mișcări care permit schimbul verbal dintre interlocurori (regulatori),
care dirijează, controlează
și întrețin comunicarea verbală; exemple: apropierea de partener, poziția de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea
cuvântului, ridicarea în picioare, creșterea/
încetinirea debitului verbal etc. Se
apelează la ele atunci când: se
dorește afirmarea, creșterea elocvenței, cucerirea auditoriului etc. apar doar în prezența
partenerului cu care se comunică. Dacă partenerul nu este de față (convorbire
telefonică), frecvența acestor mișcări scade drastic. Au funcție expresivă și
faptică deoarece relevează atitudinea participanților față de interacțiune.
3. mișcări
care susțin și completează exprimarea verbală (ilustratori): sunt o comunicare a experienței
sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin învățare indica direcția
(sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi,
spirală, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie,
lui); modul de acțiune (încet/repede) au rolul de a accentua/întări/explica
cuvântul, îndeplinind funcția de însoțire și completare a comunicării verbale.
4. gesturi cu
semnificație specială (embleme) – înlocuiesc cuvintele. Sunt
arbitrare, au valoare de semn și echivalent lingvistic cert, de unde și
valoarea de substituit al cuvântului (exemplu: mișcarea capului pentru Da/Nu,
clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz și
tâmplă – pentru somn; degetul la buze – pentru liniște etc.)
5. gesturi
stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori
ticuri:
au rol de descărcare și de echilibrare psihică sunt de
doua feluri: manipulări de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, mișcatul
pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc și
alteradaptori, respectiv; automanipulări (răsucirea unei șuvite de păr,
atingerea urechii, balansul piciorului, roșul unghiilor, suptul degetului, legănatul
capului etc). Se numesc și auto-adaptori (răspund unor nevoi intime) sunt
gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune
psihică, de singurătate; sunt o „supapă” pentru detensionare pot fi o gestică
ce vine din copilărie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea
mai puțin legată de comunicare.
În concluzie, cele cinci categorii de gesturi au functii specifice: fie
dezvăluie subiectul care comunică (expresorii) – ticuri, expresii cu încărcătură
culturală; fie structurează comunicarea (regulatorii) – în funcție de privire,
poziție, debit putem sa comunicăm cursiv, normal; fie determină/întăresc conținutul
transmis (ilustratorii și emblemele) – întărind cuvântul cu un semn (clipim
complice, mișcăm capul, ducem degetul la buze pentru liniste); fie faciliteaza
racordarea si adaptarea partenerilor la situația de comunicare (prin adaptori)
– ajutându-ne să ne echilibram emoțional, să ne detensionăm, pentru a nu altera
comunicarea.