Comunicarea nonverbală

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezintă interes din cel puțin două motive: rolul ei este adesea minimalizat;  într-o comunicare orala, 55% din informație este percepută și reținută prin intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de M. Weiner, care a considerat că ponderea comunicării nonverbale în cadrul comunicării este mare, având un rol deosebit de important.

Exprimarea verbală este facilitată îndeosebi de gestică și de mișcare. Interzicerea acestora de către profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare crește etc).  Constatăm că mai ales gesturile susțin psihologic comunicarea verbală.

Majoritatea cercetătorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive, completive și de însoțire a discursului verbal (după Mihai Dinu). O altă clasificare mult citată este cea a cercetătorilor P. Ekman și W. Friesen,  potrivit cărora gesturile sunt de următoarele feluri:

1. gesturi mimice sau corporale (expresori) – însoțesc o trăire organică cu tentă afectivă (tresărire, roșeață, crispare de durere); au valoare comunicativă, marcând exprimarea (ne bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturală (tristetea, durerea, dezgustul, amenințarea, neliniștea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot în lume (încruntarea, disprețul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru triumf). Facilitează relația profesor-elev; adult-copil, deoarece comunică stările sufletești ale emițătorului. Ele sunt mai mult indicii decât semnale.

2. gesturi de reglaj/mișcări care permit schimbul verbal dintre interlocurori (regulatori), care dirijează, controlează și întrețin comunicarea verbală; exemple: apropierea de partener, poziția de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare, creșterea/ încetinirea debitului verbal etc. Se apelează la ele atunci când: se dorește afirmarea, creșterea elocvenței, cucerirea auditoriului etc. apar doar în prezența partenerului cu care se comunică. Dacă partenerul nu este de față (convorbire telefonică), frecvența acestor mișcări scade drastic. Au funcție expresivă și faptică deoarece relevează atitudinea participanților față de interacțiune.

3. mișcări care susțin și completează exprimarea verbală (ilustratori): sunt o comunicare a experienței sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc prin învățare indica direcția (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi, spirală, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de acțiune (încet/repede)  au rolul de a accentua/întări/explica cuvântul, îndeplinind funcția de însoțire și completare a comunicării verbale.

4. gesturi cu semnificație specială (embleme) – înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au valoare de semn și echivalent lingvistic cert, de unde și valoarea de substituit al cuvântului (exemplu: mișcarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul la tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz și tâmplă – pentru somn; degetul la buze – pentru liniște etc.)

5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori ticuri:

au rol de descărcare și de echilibrare psihică sunt de doua feluri: manipulări de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, mișcatul pixului, aranjarea în timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc și alteradaptori, respectiv; automanipulări (răsucirea unei șuvite de păr, atingerea urechii, balansul piciorului, roșul unghiilor, suptul degetului, legănatul capului etc). Se numesc și auto-adaptori (răspund unor nevoi intime) sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de tensiune psihică, de singurătate; sunt o „supapă” pentru detensionare pot fi o gestică ce vine din copilărie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puțin legată de comunicare.

 În concluzie, cele cinci categorii de gesturi au functii specifice: fie dezvăluie subiectul care comunică (expresorii) – ticuri, expresii cu încărcătură culturală; fie structurează comunicarea (regulatorii) – în funcție de privire, poziție, debit putem sa comunicăm cursiv, normal; fie determină/întăresc conținutul transmis (ilustratorii și emblemele) – întărind cuvântul cu un semn (clipim complice, mișcăm capul, ducem degetul la buze pentru liniste); fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situația de comunicare (prin adaptori) – ajutându-ne să ne echilibram emoțional, să ne detensionăm, pentru a nu altera comunicarea.